MREJELE ÎNTUNERICULUI

                      

                               MREJELE ÎNTUNERICULUI

Nu apelaţi la vrăjitori, chiar fiind ademeniţi de alţii…Dacă veţi cădea pradă vrăjitoriei, veţi fi nedemni de bunăvoinţa şi mila lui Dumnezeu şi prin aceasta vă gătiţi numeroase nenorociri.  Sf. Ioan GURĂ DE AUR

Sf.Mucenici Ciprian și Iustina - 

izbăvitori de ,, toată vătămarea, fermecarea și vraja"

     De la începutul lumii şi până în zilele noastre, lumea se luptă cu puterile întunericului, binele se luptă cu răul şi adevărul se luptă cu minciuna. Omul de azi e în căutarea unui sens al vieţii sale, caută mereu sensul celor ce i se întâmplă pentru a-l justifica şi dacă nu-l găseşte în credinţa dreaptă a lui Hristos, fiind cam indiferent în credinţă şi nesatisfăcut de viaţa pe care o duce, atunci se retrage într-o
lume imaginară în care găseşte nişte „paradisuri artificiale”, fiind mereu obsedat de existenţa unui întreg nevăzut misterios care îl „influenţează.”
    Pe lângă sumedenia sectelor şi grupărilor religioase care au împânzit azi lumea, unele mai fanatice şi mai periculoase decât altele, ia amploare şi apariţia diferitor practice oculte, care ademenesc prin „descoperirea” unei lumi ascunse căutând să-şi lărgească numărul de membri. Prin explicarea unor lucruri neobişnuite sau pentru a obţine ajutoare, care de fapt se pot obţine doar de la Dumnezeu prin Sfinţii Săi, omul cu credinţă puţină si nedesăvârşită, conştient sau inconştient ignorează Cultul Divin, înlocuindu-1 prin nişte forţe misterioase inexistente, devenind superstiţios. Împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos, cel rău sădeşte îndoială şi superstiţie ca omul „nu cumva, crezând, să se mântuiască.” (Luca 8, 12). Dorind să cunoască viitorul, să învingă fără nici un efort dificultăţile vieţii, omul apelează la diferite învăţături, care vin din puterea celui rău. Dumnezeiescul părinte Vasile cel Mare ne îndeamnă: "Nu fi curios să afli viitorul, dar cu folos dispune de prezent. Ce folos a prevedea dacă viitorul îţi va aduce ceva bun, el va veni, măcar că tu nu vei şti din timp. Dar dacă viitorul va fi cu durere, de ce din timp să te mâhneşti? Vrei să te convingi în viitor, înfăptuieşte cerinţele Legilor Evanghelice şi vei fi fericit”.
    O foarte veche practică, apărută încă în antichitate, iar mai târziu ajungând chiar la rangul de ştiinţă, este astrologia, care presupune că s-ar putea prezice destinul oamenilor, şi chiar al popoarelor, după poziţia aştrilor, sau după unele fenomene cereşti. Această pseudoştiinţă nu poate fundamenta o judecată ştiinţifică asupra viitorului. S-ar părea că soarta omului, caracterul sau destinul lui ar depinde de poziţia stelelor. „Ce-ar însemna ghicitul după stele? Nu este altceva decât minciună şi zăpăceală după care totul se petrece întâmplător şi fără sens” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Din cadrul acestei practici, fiind mult cultivată în vechime, s-a născut astronomia şi meteorologia. Prin astrologie astăzi se poate înţelege numai partea ei divinatorie. O formă populară de astrologie este horoscopul.
    Prin nişte practici la fel de vechi după existenţa şi folosirea lor, se încearcă a lua legătura şi a obţine cunoaşterea unor lucruri ascunse prin diferite experienţe de „comunicare” cu spiritele (sufletele) celor morţi. Această „legătură” se face prin intermediul unui mediu, o persoană aleasă, care s-ar pretinde că stă în directă „comunicare” cu spiritele, fie în stare de veghe, sau în stare de somn hipnotic, după limbajul spiritist - mediul „cedează” învelişul său material (corpul) unui spirit spre a se manifesta.
    Fenomenele spiritiste de mişcare a obiectelor în timpul procesului se explică prin existenţa unor forţe biomagnetice, pe care le posedă, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om. Povestirea sau descrierea anumitor evenimente petrecute, dar care par necunoscute de el în stare de veghe, îşi are explicaţia în subconştientul mediului sau a existenţilor lui, la fel se folosesc şi practicile de clarviziune şi telepatie, despre care vom vorbi mai târziu. Spiritele care „vorbesc” sunt nişte exprimări inconştiente ale acestui mediu sau a asistenţilor lui, sau de multe ori pot fi şi scamatorii ale mediilor. Aceste practici în vechime erau cunoscute la toate popoarele, ele însă au fost interzise cu asprime încă în Legea Veche, ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9-12).
    Vrăjitoria ca atare cuprinde în sine majoritatea practicilor oculte. O altă denumire a vrăjitoriei este magia. După cum ea are ca scop să facă bine şi rău, magia ia numele de albă sau neagră. Magia neagră urmăreşte a face rău cuiva sau a obţine ceva cu ajutorul diavolului, şi este un păcat foarte grav.
    La fel şi magia albă trebuie dezaprobată, căci îl îndepărtează pe om de Dumnezeu şi duce la slăbirea credinţei. Practicile magice constau din amulete şi talismane, ierburi, pietre, parfumuri magice, descântece, farmece, etc. În unele cazuri ajungând chiar a da, conştient sau inconştient, cult diavolului, omul îşi pregăteşte osânde veşnice. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Nu apelaţi benevol la vrăjitori, chiar fiind ademeniţi de alţii… Dacă veţi cădea pradă vrăjitorie, veţi fi nedemni de bunăvoinţa şi mila lui Dumnezeu şi prin aceasta vă gătiţi numeroase nenorociri”.
    Ghicirea în cărţi de joc, în boabe de cafea etc., prin care prezicerile se împlinesc, poate fi lămurită prin apelarea conştientă sau inconştientă la puterea celui rău din partea ghicitorului. „Feriţi-vă de prepararea ierburilor, de vrăjitorii, de ghiciri, de păstrare (a talismanelor), acestea nu sunt altceva decât legături” (Sf. Efrem Şirul).
    Visele pot fi mijloace prin care Dumnezeu vorbeşte omului, dar de obicei ele se nasc din subconştient şi nicidecum nu pot fi profetice, de prevestire a viitorului.
    O practică, care pretinde că ar putea afla caracterul omului, ar putea ghici destinul cuiva după forma mâinii, a degetelor, a unghiilor, a liniilor din palmă etc., este hiromantia. Bineînţeles că între trupul şi sufletul omului este o legătură, însă nu în aşa măsură ca să se poată afirma caracterul, cu atât mai mult viitorul omului.
    O veche practicare este şi hipnoza, însă nu este o superstiţie, ci un fapt natural de la care a şi apărut ştiinţa psihologică, care în prezent are diferite ramuri de activitate şi de influenţă asupra psihicului omului, a copiilor în procesul de in-struire şi educaţie. În medicină, prin intermediul lecţiilor, discuţiilor se explică bolnavului motivele suferinţei sale, însoţite de recomandări concrete, prevenirea şi combaterea deprinderilor dăunătoare (alcoolismul, narcomania ş.a.). Hipnoza se foloseşte în medicină la tratarea unor boli nervoase, cardiace ş.a. prin somnul hipnotic, care mai este folosit spre calmarea senzaţiilor dureroase. Bineînţeles, că hipnoza poate avea şi efecte dăunătoare, de aceea trebuie practicată numai în anumite condiţii cu motivare întemeiată şi cu consimţământul celui hipnotizat.
    Din punct de vedere al psihologiei ştiinţifice, citirea gândurilor la distanţă (telepatia) şi clarviziunea sunt nişte probleme inexistente de parapsihologie care ar pretinde că se ocupă cu studierea fenomenelor „misterioase” ale psihicului omenesc. Clarviziunea este un complex de halucinaţii sau o manifestare de hipersensibilitate. Citirea gândurilor la distanţă se reduce în majoritatea cazurilor la apariţia unor impulsuri nervoase, care provoacă anumite mişcări ale corpului celuia ce i se citeşte gândul.
   Dacă unele practici, la prima vedere, s-ar părea că nu sunt chiar atât de periculoase, totuşi nu trebuie să uităm că ele îndepărtează pe om de la credinţă. Dar
credinţa puţină, nedesăvârşită şi oarbă poate da naştere unei indiferenţe care mai apoi trece în necredinţă. Sfântul Ignaţiu, ucenicul Sfântului Apostol Petru, ne învaţă: „Folosiţi numai hrana creştină ortodoxă!
   Depărtaţi-vă de bucuria străină care este erezia, căci ereticii, pentru a fi vrednici de crezare, amestecă învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor gânduri, întocmai ca şi cei ce dau băuturi otrăvitoare, amestecate cu miere şi vin. Cel ce nu cunoaşte ia cu plăcere băutura otrăvitoare şi moare din pricina acestei dulceţi rele”.


Bibliografie
1. Pr. Amedee şi Dominique Meggle: Monahul şi Psihiatrul. Convorbiri despre fericire. Bucureşti, 997.
2. Mitropolitul Irineu Mihălcescu: Teologia luptătoare. 1994.
3. Pr. Eugen Popa: Teologia morală specială. Cluj-Napoca, 1995.1

                                                                           Protoiereu Ioan Lisnic