Înălţarea Sfintei Cruci

Înălţarea Sfintei Cruci

La 14/27 septembrie sfânta noastră Biserică serbează una din cele 12 Sărbători Împărăteşti – Înălţarea Sfintei Cruci, în amintirea aflării şi înălţării Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos.

Prin pronia dumnezeiască acele locuri sfinte – Sfântul Mormânt şi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos sunt descoperite şi întoarse din nou spre închinare creştinilor. Aceasta s-a întâmplat pe timpul domniei primului împărat creştin Constantin cel Mare, care biruie pe duşmani în luptă, cu puterea Crucii; celui ce i se arătase în vis că prin acel semn va birui. După biruinţa asupra duşmanului dă ordin să fie înălţat la Constantinopol un monument în cinstea Semnului Biruitor. Din marea dorinţă de a găsi Crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, împăratul o trimite pe mama sa, Elena, la Ierusalim pentru a o găsi.

Trecuse mai bine de trei sute ani şi era aproape cu neputinţă de a găsi acel loc, unde fusese răstignit Mântuitorul. După lungi cercetări, împărăteasa Elena află de la un evreu, cu numele Iuda, că Crucea se află îngropată sub un templu păgânesc înălţat încă pe timpul împăratului Adrian (117-138). După distrugerea templului, într-adevăr, găseşte Mormântul Domnului, iar în apropiere trei cruci, deosebind Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul prin minunea învierii unui răposat. A fost ridicată Sfânta Cruce în văzul tuturor de către Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului împreună cu alte feţe duhovniceşti, urcându-se pe un loc înalt la 14 septembrie 335. Creştinii priveau la ea ca la semnul lui Hristos, încredinţându-se de puterea sa dumnezeiască. Cu umilinţă au strigat cea mai scurtă, dar plină de tâlc rugăciune: „Doamne miluieşte”.

După aflarea Cinstitei Cruci, împărăteasa Elena a însemnat acele locuri, care erau legate de viaţa pământească a Mântuitorului prin înălţarea a mai multor lăcaşe sfinte. Printre care şi Catedrala Învierii Domnului, în care intrau Mormântul Domnului şi Golgota. La întoarcere împărăteasa Elena aduce la Constantinopol o parte din Cinstitul Lemn al Crucii Mântuitorului, care a fost aşezat cu mare fast într-una din catedralele ctitorite de familia împărătească.

După vechea şi frumoasa tradiţie bisericească la această Sfintă Sărbătoare, cu o deosebită solemnitate se scoate în mijlocul bisericii Cinstita Cruce, spre închinarea creştinilor, care sorbesc noi puteri duhovniceşti.

În faţa Sfintei Cruci, ce se scoate spre închinare, simţim o putere de mângâiere şi speranţă, aducând mărire, asemenea Apostolului: „Iar mie, să nu-mi fie a lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14).

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). „Şi cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38).

Această chemare dumnezeiască să ne ajute de a ne lepăda de patimile şi plăcerile acestei vieţi trecătoare, să ducem povara acestei vieţi (durerile care ne pătrund, lipsurile, umilinţele, suferinţele şi moartea), cu smerenie şi blândeţe să primim ceea ce ni se cuvine de la bunul Dumnezeu. Toate acestea pentru a ne îndrepta, a ne curaţi şi a ne desăvârşi în credinţă. Să ducem Crucea noastră de bunăvoie. Să ne închinăm în faţa Sfintei Cruci, rugind pe Cel răstignit pe ea ca să ne dăruiască fiecăruia ajutor în purtarea Crucii şi ca ea să ne uşureze şi să ne lumineze calea care duce spre mântuire.

                                                Protoiereu Ioan Lisnic