vineri, 13 aprilie 2018

Aflarea mormântului Arhiepiscopului Neofit, al Chișinăului și Hotinului (1892-1898)






Aflarea mormântului Arhiepiscopului Neofit,
al Chișinăului și Hotinului (1892-1898)



 Zilele trecute, un grup de cercetași din localitatea Matrosca (denumirea veche a localității fiind Cuhurlui-Matrosca), suburbia orașului Ismail au identificat mormântul Î.P.S. Neofit (Nevodcicov), fost Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1892-1898). Înaltul prelat a încetat din viață la 9 martie 1910 în Ismail și a fost înmormântat în Biserica “Sf. Nicolae” din Cuhurlui-Matrosca, una dintre ctitoriile sale. În anul 1984, autoritățile sovietice locale au demolat biserica, rămășițele pământești ale ierarhului fiind strămutate în cimitirul localității.
Arhiepiscopul Neofit, cu numele de mirean Nicolae Nevodcicov, s-a născut în anul 1819. A învățat întâi la Seminarul Teologic din Ecaterinoslav, apoi la Academia Teologică din Moscova, absolvind studiile în anul 1844. În perioada 1844-1850 a fost secretarul diplomatului Alexandru  Sturza, fiul primul guvernator al Basarabiei, Scarlat Sturza. În această perioadă, tânărul teolog a locuit în casa lui Alexandru Sturza din Odesa, aici viitorul arhiereu a avut posibilitatea de a se folosi de bogata bibliotecă a diplomatului. A. Sturza îl numea pe secretarul sau, “cârja bătrâneților sale”[1].
Timp de opt ani (1850-1858), Nicolae Nevodcicov a activat în calitate de profesor la Seminarul Teologic din Chișinău, apoi a fost hirotonit preot şi desemnat profesor de drept la orfelinatul din Odesa. Peste trei ani devine profesor la Seminarul Teologic din Odesa, apoi inspector la Seminarul Teologic din Herson. Începând cu anul 1868 a activat ca profesor de Drept la şcoala de comerţ şi la Gimnaziul nr. 2 din Odesa. În luna mai a anului 1880 a fost tuns în monahism cu numele Neofit și doar la câteva zile a fost ridicat la rangul de arhimandrit. La 10 august 1880, arhimandritul Neofit a fost hirotonit episcop de Elisavetgrad, vicar al eparhiei de Herson și la 6 august 1883 devine  episcop de Taşkent şi Turkestan. Revine la Chișinău când avea vârsta de 68 de ani, fiind numit la 21 noiembrie 1892 în calitate de Arhiepiscop al Eparhiei  Chișinăului și Hotinului[2].
În perioada aflării Arhiepiscopului Neofit în fruntea Eparhiei Chișinăului și Hotinului (1892-1898), ierarhul avea grijă de bunul mers al procesului de învățământ din școlile bisericești-parohiale, îndemnând preoții să creeze aceste instituții și să se implice în predarea orelor de religie. La congresul preoțimii din 1994 s-a pus în discuție publicarea în revista eparhială a unor articole de învățătură în limba vorbită de popor, la fel ca redacția revistei să editeze broșuri pentru parohiile moldovenești[3], cât și elaborarea unui abecedar „în limba moldovenească-rusească”, fiind editat „în limba rusească, alături fiind tălmăcirea în limba moldovenească”. Aceste hotărâri ale congresului au fost aprobate de către arhiepiscopul Neofit[4]. Râvna chiriarhului pentru înființarea școlilor eparhiale se manifesta și printr-o hotărâre din 1896, care prevedea ispășirea vinei preoților aflați sub judecată prin organizarea în parohii a acestor școli. Ierarhul îndemna preoțimea basarabeană ca să intensifice activitatea misionară în lupta de combaterea sectelor și readucerea celor rătăciți în sânul Bisericii[5].
Arhiepiscopul Neofit era un exemplu în toate. Săvârșea serviciul divin în toate duminicile și la sărbători, uneori câte cinci zile de-a rândul (avea o vârstă înaintată, când a venit la Chișinău avea 68 de ani), îndeplinind cu evlavie și multă strictețe toate regulile tipicului. În timpul vizitelor canonice, cât și la sfințiri de biserici, arhiepiscopul cerea că unde se va întâmpla să înnopteze, întâi de toate să asculte slujbele bisericești. Pentru a înnopta îi era destul “un ungher simplu la preotul local sau la epitropul bisericesc; despre primirea sau ospătarea mea, - menționa ierarhul - rog să nu se poarte multă grijă: din copilărie fiind deprins cu mâncare simplă și cumpătată, voi fi mulțumit dimineața și seara cu un pahar de ceai – în zile de post, sau de lapte – în zile de frupt; iar a cina eu îndeobște nu sunt deprins; în cazul când se va întâmpla să mă opresc undeva la amiază, voi lua o farfurie de mâncare caldă, unde se va găsi; iar unde nu va fi, - vorba rusească: pentru „nu-i” nici judecată nu-i”[6]. În timpul arhipăstoriei Î.P.S. Neofit, la Chișinău a luat ființă societățile “Frățimea Nașterea lui Hristos”, „Obștea Împărătească a Palestinei” și “Obștea pentru ajutorarea văduvelor și orfanilor”[7]. Ierarhul a scris mai multe studii, de istorie a Bisericii, de învățătură creștină, a publicat și multe versuri cu conținut religios.
Din cauza “vârstei înaintate și slăbiciunii sănătății”, prin ucazul sinodului din 26 ianuarie 1898, arhiepiscopul Neofit al Chișinăului și Hotinului a fost pus în disponibilitate. În continuare, ierarhul a locuit în casa eparhială din orașul Ismail, iar când starea sănătății sale a devenit precară a locuit la una dintre fiicele sale adoptive. La împlinirea a 50 ani de păstorie, arhiepiscopul a fost menționat cu o gramotă împărătească și decorat cu medalia „Sf. Alexandru”[8]. Trece la Domnul la 9 martie 1910, la vârsta de 88 ani pământești. Trupul răposatului fiind adus la 11 martie în catedrala din Ismail, unde s-a săvârșit privegherea și în următoarea zi a fost săvârșită Sf. Liturghie și slujba înmormântării[9]. A fost înmormântat în Biserica “Sf. Nicolae” din Cuhurlui-Matrosca, suburbia orașului Ismail, una dintre ctitoriile ierarhului[10].
În anul 1984, autoritățile sovietice locale au demolat biserica din Matrosca, rămășițele pământești ale ierarhului fiind strămutate în cimitirul localității. Mai multe decenii nu s-a știut locul aflării mormântului arhiepiscopului Neofit. Zilele trecute, un grup de cercetași din localitatea Matrosca au identificat mormântul arhiereului. Fiind și buni creștini, s-au străduit ca până la Paștile Blajinilor, care este o  zi deosebită de pomenire a celor răposați, să așeze la capul răposatului o cruce și să amenajeze mormântul. Urmează ca la ziua pomenirii de obște a celor răposati din Matrosca, Ismail, să fie pomenit și marele prelat. Bunii creștini din această localitate au săvârșit o faptă de milostenie, fiind și un exemplu bun de urmat. 

                                       Protoiereu Ioan Lisnic



[1] Пархомовичъ, Иосифъ, Памяти в Бозe почившаго Высокопреосвященнаго Неофита, бывшаго архиепiскопа Кишиневскаго и Хотинскаго, Кишиневскiа Епархiальныя  Въедомости  (KEB), еженедъльное  изданie, nr. 11, 1910,  p. 407 - 408
[2] К 130-летию Туркестанской епархии, НЕОФИТ (НЕВОДЧИКОВ), 1883-1892, Sursa: http://www.vedikz.narod.ru/VlPort.htm
[3]Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1931, p. 283 - 284
[4] Revista Luminătorul, nr. 4, 1910, p. 75
[5] Popovschi, Nicolae, op. cit., p. 353
[6] Ibidem
[7] Пархомовичъ, Иосифъ, op. cit.,  p. 412
[8] Revista Luminătorul, nr. 4, 1910, p. 76
[9] KEB, nr. 12, 1910, p. 498 - 500
[10] Anuarul Episcopieii Cetății Albe-Ismail, 1923-1936, Ismail, 1936, p. 6







Fosta Biserică “Sf. Nicolae” din Cuhurlui-Matrosca

Placa de pe mormântul Arhiepiscopului Neofit


Mormântul Arhiepiscopului Neofit după amenajare











duminică, 1 aprilie 2018

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Bălți – locaș sfânt distrus în timpul campaniei atee







Biserica “Adormirea Maicii Domnului”
din Bălți – locaș sfânt distrus în
timpul campaniei atee  



În timpul arhipăstoriei P. S. Episcop Visarion la Bălți (1923-1935) s-a construit monumentala catedrală “Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” (1924-1934), Palatul Episcopal (1925-1932) şi cele cinci biserici din oraşul Bălţi: Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” (1915, 1924-1929) de lângă închisoare; Biserica “Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” (1926-1934), din cartierul oborului; Biserica “Sf. Cuv. Parascheva” (1926-1934), de lângă reşedinţa episcopală; Biserica schitului episcopiei, “Sf. Victor şi Visarion” (1931-1934), prefăcută după 1944 în depozit, apoi în casă de cultură și refăcută după 1990 de către locuitorii satului Sadovoe din mun. Bălți, în biserică parohială și Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (1932), din cimitir, distrusă în timpul campaniei atee de luptă împotriva credinţei.
După instaurarea P. S. Visarion în funcția de Episcop al Hotinului cu reședința la Bălți, pentru îmbunătățirea vieții bisericești, au urmat din partea înaltului prelat mai multe demersuri către autorități. S-a adresat printr-un demers și către autoritățile locale pentru eliberarea terenurilor pentru cimitire, fiincă cimitirul vechi „primește în gropile sale cadavre suprapuse câte trei unele peste altele -  menționa episcopul - lucru ce nici la sălbatici nu se vede”. Astfel, pe parcursul anului 1927 sunt eliberate de catre Primăria Bălți două terenuri pentru cimitire, unul spre răsăritul orașului, numit cimitirul „Adormirea” cu o suprafață de 15 ha și alt teren spre apus, de 10 ha. După sfințire, în următorul an, noile cimitire ale orașului  au fost date spre folosință.
În anul 1932, Ioan Lungu, comerciant, împreună cu Marin Emilian, originar din București, ambii locuitori ai orașului Bălți, intervin cu o petiție adresată cârmuirii eparhiale să li se aprobe a construi un cavou familiar în cimitirul „Adormirea”. Folosind acest prilej, P. S. Episcop Visarion arăta că, ar fi bine ca pe locul ales să se construiască o biserică “spre a servi drept capelă mortuară pentru pomenirea celor ce se vor odihni în acest cimitir” și ca sub viitorul lăcaș sfânt să fie și cavoul familiei Lungu. Ctitorii principali ai bisericii cimitirului cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” au fost Ioan Lungu și Marin Emilian, dar și colonelul Florea Niculescu, fost prefect al jud. Bălți, care a donat în acest scop suma de 150.000 lei. După aprobarea proiectului  biericii, alcătuit de arhitectul eparhial, la 15 august a avut loc sfințirea pietrei de temelie. Lucrările de construcție au durat până în luna noiembrie, biserica fiind târnosită de către un sobor de preoți în frunte cu P. S. Visarion al Hotinului la data de 21 noiembrie 1932.
Prima încercare de a distruge biserica cimitirului din Bălți a avut loc în vara anului 1941, când  trupele sovietice  în timpul retragerii de pe teritoriul Basarabiei, devastau și incendiau în calea lor tot ce era mai de preț. La retragere, ostașii sovietici au aruncat în aer cu dinamita mormintele ctitorilor din preajma bisericii. Iată câteva mărturii ale scriitorului Constantin Virgil Gheorghiu dintr-un reportaj de război: „Înainte de a pleca din Bălți, cobor spre marginea orașului. La podul Chișinăului întâlnesc câțva săteni […] După ce povestesc suferințele îndurate, unul dintre dânșii îmi arată biserica din mahalaua care se întinde la marginea Bălților, dincolo de podul Chișinăului. În curtea acestei biserici, îmi spun sătenii, bolșevicii au profanat mormintele. Mormântul familiei Lungu, în care erau înmormântate două fete, după ce a fost jefuit de bravii ostași bolșevici, a fost aruncat în aer cu dinamita […] Cetățenii povesteau cum au sărit bucățile de sicriu și de oase, împrăștiindu-se în toată curtea bisericii”. După anul 1944, în Biserica „Adormirea” din Bălți nu s-a mai săvârșit serviciul divin. Biserica a fost închisă, iar mai apoi a fost supusă ruinării. Dispăru-se ușile de la intrare, geamurile, avea și acoperișul spart.
Autoritățile locale din Bălți și-au amintit de această biserică în anul 1964, de la bun început se urmărea scopul distrugerii acestui locaș sfânt. La ședința Comitetului Executiv al Sovietului orășenesc Bălți din 13 iunie 1964 s-a luat hotărârea de a forma o comisie pentru inspectarea tehnică a bisericii și clopotniței situate în cimitirul de după podul Chișinăului. Peste cinci zile de la luarea acestei hotărâri, inspectând biserica și clopotnița cimitirului, membrii comisiei au „constatat” următoarele: “Biserica se află într-o stare avariată. Pereții din cărămidă, conțin fisuri adânci. Componentele de lemn ale construcției și-au pierdut rezistența lor mecanică. Construcția acoperișului a devenit inaptă. Blocurile de la uși și ferestre au putrezit. Clădirea bisericii și a clopotniței sunt într-o stare de permanentă ruinare”. În urma acestor constatări, membrii comisiei propuneau: “ din cauza că în biserica avariată și în preajma ei se joacă copii și pentru a preveni un accident, înaintăm propunerea către Comitetului Executiv ca atât biserica cât și clopotnița să fie demolate în cel mai scurt termen”. La actul stării tehnice se anexa și poza bisericii. Se poate ușor vedea că constatările comisiei nici pe departe nu corespundeau adevărului.
La 16 iulie 1964, președintele Comitetului Executiv Bălți expedia o scrisoare pe adresa Împuternicitului Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse al Consiliului de Miniștri RSSM în care se anexa actul stării tehnice de inspectare a bisericii și clopotniței și se cerea aprobarea demolării lor. La scurt timp după aprobare, atât biserica cât și clopotnița au fost demolate.

                             Protoiereu Ioan Lisnic














duminică, 25 martie 2018

Preotul Mihail Orjehovschi – judecat pentru „colaboraționism”






Preotul Mihail Orjehovschi –
judecat pentru „colaboraționism”




Preotul Mihail Orjehovschi s-a născut la 8 noiembrie 1896 în localitatea Tribisăuți, jud. Hotin (actualmente r-nul Briceni). În anul 1913 a absolvit școala parohială din satul natal, continuând studiile la Școala de cântăreți din Chișinău[1]. În anul 1919 a fost numit cântăreț la Biserica “Sf. Dimitrie” din Gvozdăuți, jud. Hotin[2].
În anul 1944, după reinstaurarea puterii sovietice, cântărețul bisericesc Mihail Orjehovschi a fost arestat, fiind învinuit de colaboraționism. Judecata l-a condamnat la 10 ani  privațiune de libertate în lagărele de muncă forțată. A fost eliberat în anul 1953, activând în calitate de cântăreț la biserica din Cobolcin, din fostul județ Hotin[3]. În următorul an a fost hirotonit preot pe seama Bisericii “Înălțarea Domnului” din localitatea Babin, r-nul Chelmeneț, reg. Cernăuți.
În perioada anilor 1970-1983, părintele Mihail Orjehovschi a slujit la Biserica “Sf. Parascheva” din Broscăuții Vechi și Biserica “Sf. Ap. Petru și Pavel” din Zrubul Vechi, r-nul Storojineț. Pentru activitate pastorală și misionară rodnică a fost gratificat cu mai multe distincții bisericești, fiind ridicat în rangul de protoiereu și în anul 1980 decorat cu creucea cu pietre scumpe[4].
Părintele Mihail Orjehovschi trece la Domnul la 19 iunie 1987. Slujba înmormântării a fost săvârșită în biserica din Broscăuții Vechi fiind înmormântat în cimitirul din localitate[5]

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

                                                


[1] Журнал Московской Патриархии (ЖМП),  nr. 7, 1988, p. 43
[2] Episcopia Hotimului, Anuar, Tipografia Eparhială ”Cartea Românească”, Chișinău, 1930, p. 104
[3] Мандзяк, Олексiй, Православна Церква на Сокиреанщинi, Сокиряны, 2016, p. 564
[4] ЖМП, nr. 7, 1988, p. 43
[5] Ibidem








vineri, 16 martie 2018

FRAȚII VLADIMIR ȘI LEONID DEREVENCO, MEDICI BASARABENI DE TALIE MONDIALĂ






FRAȚII VLADIMIR ȘI LEONID DEREVENCO,

MEDICI BASARABENI DE TALIE MONDIALĂ



Originari dintr-o familie de viță nobilă din satul Putinești, jud. Soroca, frații Vladimir și Leonid Derevenco aveau studii temeinice în domeniul medicinii. Vladimir Derevenco a fost medic militar, “leib-medic” al familiei împăratului rus, Nicolai al II-lea, apoi profesor universitar. În perioada stalinistă a fost supus represiunilor fiind  judecat din cauza “concepțiilor monarhiste”. După eliberarea din detenție a activat în calitate de medic. Își încheie drumul vieții pământești în anul 1938. Fratele său, Leonid, a activat în calitate de medic în jud. Bălți, apoi în calitate de  șef al Spitalului de grăniceri, medic secundar la Spitalul Curții Imperiale din Țarskoe Selo. În 1918 revine în Basarabia, activând în calitate de medic, contribuind în combaterea epidemiei de tifos exantematic. Dr. Leonid Derevenco a mai activat la Spitalul de Tuberculoși, Spitalul de copii și Spitalul Imprimeriei Statului din Chișinău. A încetat din viață la 17 iulie 1942.


Vladimir Derevenco s-a născut la 29 iunie 1879 în localitatea Putinești, jud. Soroca. Părinții săi, Nicolae și Varvara (Bodimo) Derevenco, erau de viță nobilă, originari din satul Chișcăreni, jud. Iași (Bălți), stabiliți la Putinești. A fost botezat la 1 iulie 1879 în Biserica “Sf. Nicolae” din Putinești de către preotul Teofil Bejan, având naș pe proprietarul din Chișcăreni, Ioan Bodimo[1].


Viitorul profesor în medicină, Vladimir Derevenco a învățat întâi la Gimnaziul de băieți nr. 1 din Chișinău, apoi la Academia Militară de Medicină din Peterburg, studii pe care le-a absolvit cu mențiune în anul 1904. Tot în acel an a fost mobilizat în armata țaristă, fiind numit medic militar într-o unitate de artilerie. În timpul Războiului ruso-japonez (1904-1905) a activat la Punctul medical de pansament de pe linia frontului. Începând cu anul 1905 a fost medic al clinicii Academiei Militare de Medicină din Peterburg, secția chirurgie. În anul 1908 susține teza de doctor în medicină, activând în continuare în calitate de profesor universitar[2].
În anul 1912, Vladimir Derevenco devine medicul de familie a împăratului Nicolai al II-lea, primind titulatura de “leib-medic”. Moștenitorul tronului, Alexei Nicolaevici suferea de o boală ereditară și anume de hemofilie, fiind sub supravegherea permanentă a medicului Derevenco. Fiul medicului Derevenco, Nicolae devine cel mai bun prieten al lui Alexei “țesarevici”.


În timpul Primului Război Mondial, V. Derevenco a contribuit mult la organizarea spitalelor de răniți prin suportul financiar al familiei împărătești.
După abdicarea de la tron a ultimului împărat al Rusiei, medicul basarabean Derevenco a continuat să ofere serviciile sale medicale familiei împăratului, urmându-i și în exil. După asasinarea de către bolșevici a împăratului Nicolai al II-lea împreună cu membrii familiei sale, Derevenco a activat în calitate de medic, apoi în calitate de profesor universitar[3].


Din cauza “concepțiilor monarhiste”, în anul 1930, Vladimir Derevenco împreuna cu fiul său sunt arestați. Au fost condamnați pentru activitate antisovietică la câte 5 ani de închisoare. După eliberarea din temniță, V. Derevenco activează în calitate de medic în diferite spitale.
Își găsește sfârșitul în anul 1938, în urma unui atac de cord,  când se grăbea ca să acorde un prim ajutor unui grav bolnav. A fost înmormântat într-un cimitir din orașul Dnepropetrovsk (Ukraina), unde activase în ultimii săi ani de viață[4].       
După decesul medicului V. Derevenco, soția sa impreuna cu fiul Nicolae se stabilesc la Kiev. În timpul războiului, Nicolae Derevenco, pentru a evita fabricarea unui nou dosar de acuzare din partea sovieticilor, se refugiază în Germania, apoi în SUA. A murit în anul 2003, aflându-se în Brazilia[5].


Leonid Derevenco s-a născut la 6 august 1881 în familia proprietarului de viță nobilă, Nicolae și a Varvarei Derevenco din satul Putinești, jud. Soroca. A fost botezat la 28 august în Biserica “Sf. Nicolae” din Putinești de către preotul Teofil Bejan, având naș pe proprietarul din Chișcăreni, Ioan Bodimo[6].


În anul 1900, L. Derevenco a absolvit Liceul „Hașdeu” din Chișinău, apoi a învîțat la Universitatea de Medicină din Zurich (Elveția), după absolvirea studiilor a susținut examenul de echivalare la Universitatea din Kazani (Rusia), susținând și teza de doctor în medicină. A fost medic de circumscripție în jud. Bălți, apoi șef al Spitalului de grăniceri (1909-1913) si din anul 1913, numit medic la Spitalul Curții Imperiale din Țarskoie Selo[7]. În perioada anilor 1914-1918 a fost șeful Lazaretului surorilor de caritate a Societății Crucii Roșii[8]. Revine în Basarabia înainte de a se stabili frontiera pe Nistru, activănd în calitate de medic la spitalul de boli infecțioase din Chișinău. A contribuit mult în combaterea epidemiei de tifos exantematic[9].
La mijlocul anilor 30 ai secolului trecut, doctorul în medicină Leonid Derevenco îndeplinea funcția de medic al Spitalului de Tuberculoși, al Spitalului de copii și al Imprimeriei Statului din Chișinău. Era și un membru activ al unor societăți obștești care activau în acea vreme la Chișinău. Pentru merite în activitatea sa profesională a fost decorat cu “Meritul sanitar”, cl. I-a[10].


Dr. Leonid Derevenco încetează din viață la 17 iulie 1942. Iată ce se scriea într-un necrolog, publicat în Ziarul Basarabia: “Colegiul Medicilor din jud. Lăpușna și din Municipiul Chișinău, adânc îndurerați de moartea prematură a colegului lor, Dr. Leonid N. Derevenco, aduce pe această cale familiei sincere condoleanțe ale colegilor. Înmormântarea are loc Duminică, 19 iulie, la orele 16, cortegiul pornind de la locuința defunctului, din Chișinău, str. I. C. Brătianu 49, colt cu str. Mihai Viteazul”[11].

                                
                                        Protoiereu Ioan Lisnic







[1] ANRM, F. 211, inv. 15, d. 35, f. 110; ANRM, F. 211, inv. 1, d. 544, f. 74; ANRM, F. 211, inv. 12, d. 53, f. 676
[2] Шевцова З. И., Гапонов В. В., Страницы жизни лейб-медика семьи Николая II, Владимира Николаевича Деревенко, У истоков российской государственности (Роль женщин в истории династии Романовых): Иследования и материалы, Книга 2, КГУ им. К. Э. Циолковского, Калуга, 2012, p. 159- 169
[3] Ронжин С. Г., Некрылов С. А., Владимир Николаевич Деревенко – чести не уронивший // Сибирский государственный медицинский университет, Бюллетень сибирской медицины. — Томск, nr. 3, 2010, p. 151-153
[4] Шевцова З. И., Гапонов В. В., op. cit.
[5] Владимир Гладышев, Тайна доктора Деревенко, Газета  Пермские новости, 20 noiembrie 2009  
[6] ANRM, F. 211, inv. 6, d. 196, f. 115
[7] Figuri contemporane din Basarabia, A-D, Editura „ARPID”, Chișinău, 1939, p. 47
[8] Памятная книжка Санкт-Петербургской губернии на 1914-1915 гг., Издание С-Петербургской Губернскаго Статитическаго Комитета, С-Петербургъ, 1914, p. 332
[9] Figuri contemporane din Basarabia, p. 47
[10] Ibidem
[11] Ziarul Basarabia, nr. 317, 20 iule 1942